Viata pe un peron.

Stau de una sigură pe un peron jegos plin de ţigări stinse aiurea , de ambalaje aruncate fără interes şi de vise aruncate în tomberoane mici.Stau şi îmi aştept trenul care numai vrea să apară.Aştept aici de ani buni fără să mă fi mişcat pentru o secundă.Adesea îmi scot chitara şi cînt cîntece a căror note muzicale sunt luate de vînt , formînd un văzduh melodios ce mîngîie suflete.
De fiecare dată cînd trec vagoanele legate de lanţurile dure , clipesc sperînd că pot face minuni.Aş vrea să cred ca dintr-o singură clipire poate dispărea tot. Şi atunci eu numai stau pe peronul de jale , numai am chitara cu corzile ei fragile şi nu îmi mai aştept visele să alunece încet pe şine.Numai văd fel şi fel de zîmbete coborînd şi urcînd in tren şi numai văd oamenii care traversează peste şine rupînd firele invizibile a sufletelor muritoare.
Asta înseamnă că după ani de zile mă mişc şi îmi părăsesc locul.Şi ce fac? Poate mă îndrept spre un alt peron , dar nu! Mă voi urca în tren şi voi pleca alături de ceea ce alţii numesc vise , sperante şi pe care eu numesc viaţă. De unde să ştiu care este trenul meu dacă pînă acum nu am încercat nici unul? În tot acest timp , în care eu credeam că îmi aştept soarta , putea să treacă pe lîngă mine aceeaşi soartă de nenumărate ori.
Aş mai citii din "cartea mea" , dar am ajuns la capitolul în care trebuie să plec. Aud cum vine trenul cu rotile ei rostogolindu-se şi deja pot vedea cum fumul se eliberează.O să urc în acest tren indiferent dacă este sau nu traseul vieţii mele , chiar dacă nu ştiu unde duce şi nu contează dacă alţii vor să urce sau să plece.