Lacul imi asculta tacerea si imi intelegea mai bine ca oricine , cuvintele mele mute.Soarele continua sa se piarda in orizont inca privind cu dor libertatea acelor finte cu pene , pe care eu obisnuiam sa le numesc ingeri pe cer.
Eu , priveam soarele. Cat de hilar suna sa privesti ceva ce pe tine nu te va privi niciodata , poate nici macar in treaca.Imi doream tot timpul sa distrug zidurile timpului , sa simt ca am pierdut tot , inclusiv speranta bizara , intr-o secunda care nici nu a existat vreodata. Sa ma trezesc din nou intr-o grota fara pereti, si sa fiu ...Eu. Fara timp , fara spatiu si mai ales fara sentimente.Doar eu si glontul care ma loveste la aceasi ora cu plecare pasarilor.
Si totusi ... Cand a apus soarele pe care eu il priveam cu atata fascinatie , simt ca traiesc. Numai am nevoie de raze de lumina si pasarile nu isi mai parasesc sarma sa isi ridice aripile in vant , sa vrajeasca si sa fure orice raza care m-ar putea vreodata lovi mai mult decat glontul care ma nimerise de atatea ori.
Traiesc zburand printre pasari , si totusi nu ma contopesc. Acuma ma priveste si pe mine soarele , dar eu am zburat deja prea departe sa imi mai intorc privirea inca odata.
